Design Art Papers 2025 | No. 13

Paula Bianca ȘILBAC Spațiul educațional între tradițional și contemporan / The educational space between traditional and contemporary Cuvinte cheie / arhitectură școlară; configurare spațială; design ambiental; neuroarhitectură; Rezumat / Corelația dintre morfologia spațiului și performanța școlară este profundă, deși adesea subestimată. Pornind de la ipoteza că arhitectura nu doar găzduiește, ci modelează pedagogia, acest articol argumentează necesitatea unei schimbări de paradigmă. Analizăm critic limitările sălii de clasă tradiționale – o moștenire ce pare tot mai inadecvată pentru competențele secolului XXI. Propunem, în schimb, o tranziție de la structurile standardizate către medii flexibile, capabile să integreze firesc tehnologia și să susțină noile orizonturi ale educației hibride. Evoluția spațiului educațional ilustreazăocontinuănego- ciere între controlul instituțional și autonomia învățării. Totuși, modelul consacrat al sălii de clasă tradiționale, moștenire a erei industriale, se dovedește astăzi insu- ficient pentru a susține complexitatea competențelor secolului XXI. În ciuda progreselor metodologice ale corpului didactic, rigiditatea arhitecturală impune con- strângeri semnificative procesului de învățare. Funda- mentarea acestei tranziții impune, însă, o depășire a per- spectivei pur funcționale asupra clădirii și recunoașterea spațiului ca agent activ în ecuația pedagogică. Legătura dintre mediul construit și procesul de învățare este profundă și complexă, literatura de specialitate con- firmând o corelație directă între parametrii arhitecturali, gradul de implicare al educabililor și performanța lor academică [1] . Prin urmare, decriptarea acestei dinamici constituie o condiție indispensabilă pentru arhitecți și decidenți în proiectarea unor ecosisteme educaționale viabile. Istoric vorbind, morfologia spațiului școlar — cu precădere în învățământul artistic vizual — nu a fost niciodată statică, ci a evoluat ca o reflexie fidelă a intersecției dintre paradigmele pedagogice, inovația tehnologică și mutațiile sociale. O reconfigurare decisivă a spațiului educațional s-a produs la intersecția secolelor XIX și XX, sub influența mișcării Bauhaus. Aceasta a propus depășirea barierelor The evolution of the educational space illustrates a continuous negotiation between institutional control and learning autonomy. However, the established model of the traditional classroom, a legacy of the industrial age, is now proving insufficient to sustain the complexity of the skills of the 21st century. Despite the methodological advances of the teaching staff, architectural rigidity imposes significant constraints on the learning process. However, the substantiation of this transition requires an overcoming of the purely functional perspective on the building and the recognition of space as an active agent in the pedagogical equation. The link between the built environment and the learning process is deep and complex, the literature confirming a direct correlation between the architectural parameters, the degree of involvement of the learners and their academic performance [1] . Therefore, deciphering this dynamic is an indispensable condition for architects and decision-makers in designing viable educational ecosystems. Historically speaking, the morphology of the school space — especially in visual art education — has never been static but has evolved as a faithful reflection of the intersection between pedagogical paradigms, technological innovation and social mutations. A decisive reconfiguration of the educational space occurred at the intersection of the nineteenth and Keywords / school architecture; spatial configuration; environmental design; neuroarchitecture; Summary / The correlation between spatial morphology and school performance is profound, although often underestimated. Starting from the hypothesis that architecture not only hosts, but shapes pedagogy, this article argues the need for a paradigm shift. We critically examine the limitations of the traditional classroom – a legacy that seems increasingly inadequate for the skills of the 21st century. We propose, instead, a transition from standardized structures to flexible environments, capable of naturally integrating technology and supporting the new horizons of hybrid education. 189