Design Art Papers 2025 | No. 13

semnificaţiei sale. Şi asta din cel puţin două motive: în primul rând datorită faptului că semnificaţiile termenu- lui erau fundamental diferite de cele pe care le are pen- tru noi, iar a echivala pur şi simplu kalós prin ceea ce noi numim „frumuseţe”, este o eroare care ne barează complet accesul spre înţelegerea lumii antice. Greces- cul kalós este intraductibil în limbile moderne. Este adevărat, el poate fi tradus prin „frumuseţe”, dar în egală măsură poate fi tradus la fel de bine, sau poate chiar mai bine, depinde de contextul în care apare, prin „bine”, „util”, „nobil”, „admirabil”, etc., şi poate fi aplicat unei familii mult mai largi de fiinţe sau obiecte decât poate fi în mod normal cuvântul nostru „frumuseţe”. Grecii atri- buiau frumuseţea lucrurilor care erau bune din punct de vedere moral, utile şi plăcute, fie ele obiecte naturale, fie artefacte, tangibile şi concrete sau abstracte, acţiuni personale sau instituţii sociale. Importanţa frumuseţii era atât de mare încât Aristotel se credea îndreptăţit să scrie, fără a simţi nevoia vreunei explicaţii suplimentare, că frumuseţea este ţelul suprem pentru omul virtuos. Acest sens era avut în vedere de Werner Jaeger, care, referindu-se la semnificaţia frumuseţii în Grecia antică, scria următoarele: „Educaţia culturală nu este posibilă fără a purta în spirit imaginea omului aşa cum ar trebui să fie, utilitatea devenind în acest caz un criteriu indife- rent sau în orice caz neesenţial, criteriul esenţial fiind καλόν, frumosul, în sensul la care ne obligă modelul pe care vrem să-l atingem, idealul” [2] . Este dificil, ca să nu spunem imposibil, pentru noi, să înţelegem ce înseamnă a-ţi trăi propria viaţă pen- tru frumuseţe, a vedea frumuseţea ca ţel principal al vieţii. Cu toate aceste dificultăţi (şi nu am făcut decât să enumerăm sumar câteva dintre ele), cu toate că este un cuvânt a cărui traducere prin „frumuseţe” este una simplistă, avem convingerea că ceva din greces- cul kalós continuă să trăiască, că ceva a supravieţuit în întrebuinţările moderne ale cuvântului, atât în cele cul- turale cât şi în cele cotidiene. Avem convingerea, cu alte cuvinte, că oricât de diferit ar fi cuvântul modern, ceva din grecescul kalós se face încă auzit atunci când ros- tim cuvântul „frumuseţe”, şi chiar că face în continuare posibilă rostirea acestuia. O a doua dificultate o întâmpinăm atunci când facem greşeala să gândim frumuseţea şi arta împreună. Este adevărat că cele două teme stau la baza domeniului es- tetic şi a praxisului artistic modern. Dar, şi vom vedea în continuare acest lucru, frumuseţea nu joacă nici un rol în modul în care Platon şi Aristotel au gândit „arta” ( technē ). În filosofia lui Platon, cele două sunt separate şi indepen- dente, sau chiar opuse. Iris Murdoch are dreptate atunci când afirmă că „la Platon, frumuseţea ca agent spiritual, exclude arta” [3] , ea avândmult mai mult de a face cu iubi- rea. Kalós este obiectul erosului. În vreme ce frumuseţea este reflectarea senzorială a adevărului, „arta”, cel puţin aşa cum ne este prezentată de Platon în Republica , este imitarea înşelătoare a naturii. Pentru a evita aceste două capcane (traducerea lui kalós într-un mod simplist prin „frumuseţe”, şi asocierea frumuseţii cu arta, adică a lui kalós cu technē ) este ne- voie să ne aplecăm mai atent asupra modului în care înţelegeau grecii frumuseţea. Termenul kalós are o istorie impresionantă în literatura very existence of this word in Greek does not in any way make its meaning easier to grasp. And this is for at least two reasons: first, because the meanings of the term were fundamentally different from those we now associate with “beauty”, and to simply equate kalós with our modern term is an error that completely blocks our access to understanding the ancient world. Greek kalós is in fact untranslatable into modern languages. It is true that it can be translated as „beauty,” but it can just as well— perhaps even better, depending on the context—be translated as „good,” „useful,” „noble,” „admirable,” etc., and it can be applied to a far broader class of beings and objects than our word “beauty” can normally be. The Greeks attributed beauty to things that were morally good, useful, and pleasing. It could characterize natural objects or artifacts, tangible and concrete or abstract, personal actions or social institutions. Beauty was so important that Aristotle felt entitled to write—without feeling the need for further explanation—that beauty is the supreme goal of the virtuous human being. This is the sense in which Werner Jaeger, referring to the significance of beauty in ancient Greece, wrote the following: „Cultural education is not possible without carrying in spirit the image of man as he ought to be; usefulness becomes in this case an indifferent or at least non-essential criterion, the essential criterion being καλόν, the beautiful, in the sense required by the model we seek to attain, the ideal.” [2] It is difficult, if not impossible, for us moderns to understand what it means to live one’s life for beauty, to see beauty as life’s highest aim. Despite these difficulties (and we have only outlined a few of them), although it is a word whose translation as „beauty” is simplistic, we are convinced that something of the Greek kalós continues to live, that we may still sense an echo of the ancient kalós in our modern word „beauty”. We believe, in other words, that something of the Greek resonance has survived in contemporary culture and everyday language. A second major difficulty appears when we assume that beauty and art naturally belong together. It is true that the two themes lie at the foundation of modern aesthetics and artistic practice. But—as we will see—beauty plays no role in the way Plato and Aristotle thought about „art” ( technē ). In Plato’s philosophy, the two are separate and independent, often opposed. Iris Murdoch is therefore right in saying that „in Plato, beauty as a spiritual agent excludes art” [3] , for beauty is far more closely linked to love. Kalós is the object of eros. While beauty is the sensory reflection of truth, “art,” at least as presented by Plato in the Republic , is the deceptive imitation of nature. To avoid these two errors (reducing kalós to „beauty” and associating beauty with art— kalós with technē ) we need to examine more closely how the Greeks themselves understood beauty. The term kalós has a long history in Greek literature, having a meaning already clearly outlined in the archaic period, long before Plato. The main greacă, având o semnificaţie destul de clar conturată încă în epoca arhaică, deci cu mult înaintea lui Platon. Sursa majoră a dificultăţilor pe care le întâmpinăm atunci când încercăm să înţelegem semnificaţia termenului, atât la marii filosofi greci, cât şi în general în societatea greacă, o constituie relaţia acestuia cu un alt termen esenţial al limbii culturii greceşti, „binele” ( agathos ). Într-adevăr, după cum reiese din diferite contexte, kalós mai poate fi tradus prin „bine”, şi asta în două sensuri, într-un sens „funcţional” şi într-unul „moral”. Kalós poate fi tradus prin „bun”, în sensul în care un cuţit poate fi bun dacă taie bine, iar în sens „moral” prin “frumos”, “nobil” sau “onorabil”, sens în care kalós poate semnifica “frumuseţea morală”, „virtutea” sau „onoarea”. Această apropiere dintre cei doi termeni (frumos şi bine, kalós şi agathos ), care pentru noi funcţionează separat, eRA una esenţială pentru lumea greacă şi se regăseA în termenul kalokagathos . Nu ne facem vreo iluzie că am putea pătrunde com- plexitatea unui termen ca cel de kalokagathía , pentru înţelegerea căruia ar trebui mobilizate instrumentele unor discipline atât de diferite ca filosofia, filologia, eco- nomia politică, etica, medicina, etc. Este evident însă că acest termen reflectă cel mai bine acele idealuri valori- zate ca fiind cele mai importante în Antichitate. Cuvântul poate fi tradus în mod aproximativ prin „valoare morală”, „onestitate”, „virtute”. Este un termen complex, derivat din două adjective: kalós = frumuseţe, atractivitate (la înfăţişare), decenţă, onestitate (în interior) + agathos = onestitate, curaj, bunătate. Este important să remarcăm faptul că cuvântul kalós include deja parţial valori conţinute în câmpul semantic al lui agathos . Înţeles în acest mod, ca „frumuseţe şi bunătate”, termenul funcţiona în lumea greacă, încă înaintea lui Platon, ca un ideal care se putea atinge prin intermediul educaţiei şi stilului de viaţă. În studiul său clasic dedicat educaţiei în Antichitate, Henri-Irénée Marrou notează următoarele: „Idealul acestei vechi educaţii rămâne unul de ordin etic. El stă într-un cuvânt: Kalokagathía , “faptul de a fi un om frumos şi bun”. Bun ( agathos ) este aspectul moral, esenţial, cum s-a văzut, cu nuanţele sale sociale şi mon- dene moştenite de la origini. Frumos ( kalós ) înseamnă frumuseţea fizică, însoţită de inevitabila aură erotică” [4] . Căutând originile termenului, Walter Donlan ajunge la concluzia că „asocierea celor două adjective, pentru a forma un predicat unic al valorii umane, a fost rezultanta nevoii de a exprima o nouă şi diferită concepţie asupra individului” [5] . În epoca arhaică, adjectivul agathos era epitetul cel mai important pentru a numi un om valoros, având deci „o puternică încărcătură politică, socială şi cu nuanţe etice”, iar kalós se referea doar la frumuseţea fizică, fiind “static şi simplu”, sens în care apare şi la Hom- er. Aducerea laolaltă a unui epitet care exprima atracti- vitatea fizică cu cel mai important termen care exprima valoarea umană în limba greacă, apare în urma „unui gen de criză a identităţii” prin care a trecut aristocraţia vremii, care simţea că nu se mai află în posesia acestui important epitet. „Adăugând calitatea denotată de kalós tradiţionalului, dar acum disputatului agathos, apare un termen nou care va servi ca un titlu aristocratic autentic, unul care nu va putea fi revendicat de ne-aristocraţi” [6] . Idealul frumuseţii ajunge astfel să fie tot mai mult asociat obstacle we encounter when trying to understand the meaning of the term—both in the great Greek philosophers and in Greek society in general—is its relation to another essential term of Greek cultural language: „the good” ( agathos ). Indeed, as various contexts show, kalós can also mean „good,” in two senses: a „functional” one and a „moral” one. Kalós may be translated as “good” in the sense in which a knife is good if it cuts well, and in the moral sense as „beautiful,” „noble,” or „honorable,” in which kalós can signify „moral beauty,” „virtue,” or „honor.” This closeness between the two terms (beautiful and good, kalós and agathos ), which for us function separately, was essential in the Greek world and is reflected in the term kalokagathos . We have no illusion that we could fully grasp the complexity of a term like kalokagathía , whose understanding would require philosophical, philological, political, ethical and medical tools. It is, however, evident that this term reflects most clearly those ideals considered most important in Antiquity. Roughly translated, it means „moral worth,” „honesty,” „virtue.” It is a complex term derived from two adjectives: kalós = beauty, attractiveness (in appearance), decency, honesty (inwardly) + agathos = honesty, courage, goodness. It is important to note that the word kalós already includes some values contained within the semantic field of agathos . Understood in this way, as „beauty and goodness,” the term designated in the Greek world, even before Plato, an ideal to be be achieved through education and lifestyle. In his classic study dedicated to education in Antiquity, Henri-Irénée Marrou notes: „The ideal of this ancient education is essentially ethical. It is contained in one word: kalokagathía , ‘being a beautiful and good man.’ Good ( agathos ) is the moral aspect, essential, as seen, with its social and worldly nuances inherited from its origins. Beautiful ( kalós ) means physical beauty accompanied by its inevitable erotic aura.” [4] Tracing the origins of the term, Walter Donlan concludes that „the association of the two adjectives, in order to form a single predicate of human value, resulted from the need to express a new and different conception of the individual” [5] . In the archaic period, the adjective agathos was the most important epithet for naming a valuable man, having „a strong political, social, and ethical charge,” whereas kalós referred only to physical beauty, being „static and simple,” as it appears in Homer. The bringing together of an epithet referring to physical attractiveness with the most important term expressing human worth in Greek arose from „a kind of identity crisis” experienced by the aristocracy of the time, which felt it no longer rightly possessed this important epithet. „By adding the quality denoted by kalós to the traditional but now contested agathos, a new term arises that will serve as an authentic aristocratic title—one that cannot be claimed by non-aristocrats.” [6] The ideal of beauty thus became increasingly associated with the new aristocratic ideal of refinement, and by the mid-fifth century BC, 103 102 / / / / Caiete de Arte și Design / nr. 13 / 2025 / / / / Publicație a Centrului de Cercetare și Creație în Artele Decorative și Design / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /