Design Art Papers 2025 | No. 13

cu noul ideal aristocratic al rafinamentului, iar pe la mij- locul secolului V î. Hr. se impune un stil de viaţă tot mai mult preocupat de maniere şi aparenţe, marcat de culti- varea frumuseţii fizice şi a graţiei, care va fi caracterizat drept „aristocratic”. Concluzia la care ajunge Donlan este că „putem identifica impulsul care a produs combinarea kalos kai agathos ca pe o tentativă de a justifica unici- tatea esenţială şi superioritatea aristocraţilor. ... o expre- sie care reflectă calităţile excelenţei şi care o distinge faţă de restul masei cetăţenilor. Dacă membrii acestei clase nu se mai pot proclama ca fiind “cei buni” tout court , ei se pot numi ca fiind “frumoşi şi buni”, adăugând astfel un element care reflectă ceva exclusiv aristocratic” [7] . Cu timpul însă, în vremea lui Socrate, şi acest ideal va fi asumat de oricine întruneşte atributele unui om drept şi nobil, care este chiar, am putea spune, perfect. Xeno- fon [8] argumentează faptul că scopul lui Socrate era toc- mai acela de a-şi ghida discipolii pe o cale care să-i ducă către o viaţă a kalokagathtiei , învăţându-i cum să devină kaloi kagathoi , cum să-şi asume caracterul şi conduita unui om perfect şi drept: bunătate, corectitudine şi on- estitate, atribute care în cele din urmă duc spre fericire. Accentul cade astfel tot mai mult pe agathos , pentru ca în cele din urmă căutarea virtuţii, bunătăţii şi perfecţiunii să atingă un apogeu în filosofia lui Platon şi Aristotel. Platon va porni în căutarea unui standard absolut la care trebuie să se raporteze conduita umană şi calitatea morală şi îi va descrie regulile în Republica şi Legile . Existenţa unei diferenţe majore între idealul arhaic şi cel clasic al kalokagathtiei , este subliniat de Henri-Irénée Marrou. Dacă în ambele cazuri componenta esenţială era una de ordin etic, cel din urmă, idealul „unui spirit desăvârşit într-un trup superb dezvoltat” a funcţionat pentru un scurt timp, în secolul lui Platon şi Aristotel, în vreme ce idealul arhaic se regăsea cel mai bine în frumuseţea fizică, în cultul corpului [9] . Am încercat să conturăm până în acest punct ceea ce am putea numi accepţiunea uzuală a termenului de kalós , adică acea accepţiune care era împărtăşită de societa- tea greacă, inclusiv de cea a vremii în care a trăit Pla- ton. În lumea greacă mai circulau însă şi alte sensuri ale termenului, sensuri asupra cărora suntemmult mai bine informaţi datorită faptului că le găsim teoretizate în scri- erile care ni s-au păstrat. Cea mai importantă accepţiune a frumuseţii, care circula în vremea lui Platon, care l-a şi influenţat de altfel, a fost cea iniţiată de pitagoreici. Această accepţiune, ridicată de Tatarkiewicz la rangul de „Mare Teorie” – datorită longevităţii şi influenţei ei, care se întinde pe două zeci şi două de secole, din secolul al V-lea î. Hr. până în secolul XVIII d. Hr. – a luat forma unei teorii conform căreia „frumosul constă în proporţiile părţilor – sau mai precis: frumosul constă în alegerea proporţiilor şi-n dispunerea adecvată a părţilor” [10] . Pitagoreicii au crezut că frumuseţea este o manifes- tare a relaţiilor armonioase, matematice, aşa cum este secţiunea de aur. În mod corespunzător, urâţenia este expresia dezordinii şi a lipsei proporţiilor raţionale: „Or- dinea şi proporţia sunt frumoase şi utile, iar dezordinea şi lipsa de proporţie sunt urâte şi inutile” [11] . Pitagoreicii fundamentează astfel ceea ce esteticienii vor numi în epoca modernă principiul sau teoria „obiectivismului estetic”, convingerea că frumuseţea este o proprietate a lifestyle increasingly concerned with manners and appearance—marked by the cultivation of physical beauty and grace—had become established as “aristocratic.” Donlan concludes: „We can identify the impulse that produced the combination kalos kai agathos as an attempt to justify the essential uniqueness and superiority of the aristocrats... an expression that reflects the qualities of excellence distinguishing them from the rest of the citizens. If members of this class could no longer proclaim themselves the „good” outright, they could still call themselves „beautiful and good,” adding an element reflecting something exclusively aristocratic.” [7] Over time, however, in Socrates’ era, this ideal came to be adopted by anyone who possessed the attributes of a just and noble person—someone, we might say, perfect. Xenophon [8] argues that Socrates’ aim was precisely to guide his disciples onto a path that would lead them toward a life of kalokagathía , teaching them how to become kaloi kagathoi , how to assume the character and conduct of a perfect and just man: goodness, fairness, and honesty— attributes which ultimately lead to happiness. The emphasis shifted more and more toward agathos , such that the search for virtue, goodness, and perfection would reach its height in the philosophies of Plato and Aristotle. Plato would begin the search for an absolute standard to which human conduct and moral quality must be measured, describing its rules in the Republic and the Laws . The existence of a major difference between the archaic and classical ideal of kalokagathía is highlighted by Henri-Irénée Marrou. In both cases, the essential component was ethical, but the latter—the ideal of „a perfected soul in a superbly developed body”—functioned for only a short time, in the century of Plato and Aristotle, whereas the archaic ideal was best embodied in physical beauty and the cult of the body [9] . So far, we have attempted to outline what we might call the common meaning of kalós , that is, the meaning shared by Greek society, including that of Plato’s time. Yet, other meanings of the term circulated in the Greek world—meanings about which we are better informed because they appear theorized in surviving writings. The most important concept of beauty circulating in Plato’s time, which in fact influenced him, was that developed by the Pythagoreans. This concept—later called by Tatarkiewicz „the Great Theory” due to its longevity and influence, spanning twenty-two centuries from the 5th century BC to the 18th century AD— took the form of a theory according to which „the beautiful consists in the proportions of parts—or more precisely: the beautiful consists in proportion, harmony, and the proper arrangement of parts” [10] . The Pythagoreans believed that beauty is a manifestation of harmonious mathematical relations such as the golden ratio. Correspondingly, ugliness is an expression of disorder and lack of rational proportions: „Order and proportion are beautiful and useful, while disorder and lack of proportion obiectivă a lumii lucrurilor, că „printre proprietăţile obi- ective ale lucrurilor există una care exprimă frumosul şi anume – proporţia” [12] . Frumosul este deci gândit ca ar- monie, simetrie şi proporţie, fapt care îi va determina pe istoricii esteticii să considere că pot vorbi despre o primă teorie estetică a frumosului. Această teorie a pus bazele cadrelor între care s-ar fi mişcat, ne spun aceiaşi istorici, întreaga gândire estetică a Antichităţii, Evului Mediu şi Renaşterii. Este însă aceasta într-adevăr o teorie estetică? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie unul precaut. Să lăsăm la o parte faptul că pentru a fi o adevărată teorie estetică, ea ar trebui să pună şi problema mecanismelor trăirii es- tetice, frumosul înţeles ca proporţie nepunând nici o clipă problema determinării modului în care noi percepem fru- mosul. Pitagoreicii nu puneau această problemă pentru că pur şi simplu ea nu constituia o miză pentru ei, deoarece dacă putem vorbi despre o teorie pitagoreică, aceasta nu este una estetică (decât eventual prin unele consecinţe speculate ulterior), ci cosmologică. Miza acestei teorii o constituie înţelegerea termenului grecesc kosmos , unul dintre cele mai fascinante cuvinte pe care le-a moştenit cultura modernă de la cultura greacă. Pitagoreicii conside- rau frumuseţea ca fiind o expresie obiectivă a adevărului cosmic. Chiar dacă etimologia sa nu este foarte clară, semnificaţia este destul de bine cunoscută. Aria semantică a cuvântului includea o evidentă idee de ordine, atât într- un sens material cât şi moral. De aici, semnificaţia kosmos - ului s-a extins pentru a include idei ca formă, control, ornament, autoritate, iar ideea de ordine şi de bună orga- nizare i-a determinat pe pitagoreici să folosească termenul pentru a desemna ordinea lumii şi universului. Pentru pitagoreici, universul constituia un întreg organic, ale cărui părţi constitutive există şi funcţionează doar ca elemente componente ale întregului final. Filosofia pitagoreică a în- cercat să explice unitatea cosmosului prin stabilirea unui unic principiu care se află la rădăcina tuturor lucrurilor şi constituie cauza întregii fiinţări. Acest unic principiu este „numărul”. Pitagoreicii credeau că toate lucrurile sunt comensurabile în termeni numerici şi că toate element- ele universului se relaţionează între ele prin proporţia nu- merelor. Acest mod de gândire îl regăsim la sfârşitul secolului V î. Hr. în tratatul intitulat Canonul , al sculptorului Polictet, care şi-a propus să explice trăsăturile care fac ca o creaţie artistică să fie frumoasă. El şi-a şi ilustrat principiile printr-o statuie, numită Doriforul , care a devenit faimoasă ulterior ca model pentru reprezentările corpului uman. Deşi tra- tatul lui Polictet, precum şi statuia originală, s-au pierdut, ştim din multele citări care s-au păstrat, că el a pus accen- tul în primul rând pe simetria şi armonia dintre părţile cor- pului uman ca esenţiale pentru frumuseţe, o perspectivă care va deveni dominantă şi printre filosofii antici, me- dievali şi chiar renascentişti. Într-adevăr, Platon a scris în Philebos că proporţiile constituie frumuseţea. Aristotel a asociat frumuseţea cu ordinea în Poetica şi cu simetria în Metafizica . El face chiar o distincţie relativ clară între fru- mos şi bine: „binele şi frumosul sunt ceva diferit, deoarece primul se află întotdeauna în acţiuni, în timp ce ultimul există şi în lucrurile imobile ... formele frumosului sunt ordinea, proporţia şi ceea ce este definit, iar pe acestea ştiinţele matematice le prezintă în cel mai înalt grad” [13] . are ugly and useless.” [11] Thus, the Pythagoreans founded what modern aestheticians would call the principle or theory of „aesthetic objectivism,” the belief that beauty is an objective property of things, that „among the objective properties of things there is one that expresses the beautiful—namely, proportion” [12] . Beauty is therefore conceived as harmony, symmetry, and proportion, which led historians of aesthetics to view this as the first aesthetic theory of beauty. This theory supposedly set the framework within which ancient, medieval, and Renaissance aesthetic thought moved. But is this truly an aesthetic theory? The answer must be cautious. Leaving aside that for it to be a true aesthetic theory it should also address the mechanisms of aesthetic experience—beauty understood as proportion never raises the question of how we perceive beauty. The Pythagoreans did not ask this question simply because it was irrelevant to them—their theory, if we can call it that, was not aesthetic (except through later interpretations) but cosmological. Its real concern was the understanding of kosmos —one of the most fascinating words modern culture inherited from Greece. For the Pythagoreans, beauty was an objective expression of cosmic truth. Regardless of its uncertain etymology, the meaning of the word is well known: its semantic field included the idea of order, both material and moral. From here, its meaning expanded to include form, control, ornament, authority, and the idea of an ordered, well-organized world, which led the Pythagoreans to use kosmos to designate the order of the world and universe. They viewed the universe as an organic whole whose constituent parts exist and function only as components of the final whole. Pythagorean philosophy attempted to explain the unity of the cosmos by establishing a single principle at the root of all things—the cause of all existence. This principle is „number.” They believed that all things are commensurable in numerical terms and that all elements of the universe relate to each other through numerical proportion. This conception appears at the end of the 5th century BC in the treatise Canon by the sculptor Polykleitos, who sought to explain the features that make an artistic creation beautiful. He illustrated his principles through a statue called the Doryphoros , which later became famous as the model for representations of the human body. Although both the treatise and the original statue are lost, we know from numerous surviving quotations that he emphasized symmetry and harmony among the parts of the human body as essential to beauty—a perspective that would dominate ancient, medieval, and even Renaissance philosophy. Indeed, Plato wrote in Philebus that proportions mean beauty. Aristotle associated beauty with order in Poetics and with symmetry in Metaphysics . He even made a relatively clear distinction between beauty and good: „The good and the beautiful are different, because the former is always in actions, while the latter exists also in immobile things... forms of 105 104 / / / / Caiete de Arte și Design / nr. 13 / 2025 / / / / Publicație a Centrului de Cercetare și Creație în Artele Decorative și Design / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /