Design Art Papers 2025 | No. 13

Augustin a considerat şi el că frumuseţea se bazează pe numere, iar Toma din Aquino a menţinut proporţia şi armonia printre cele trei condiţii ale frumuseţii. La toţi aceştia, frumuseţea va apărea ca absolută, în sensul că ordinea şi proporţia nu depind de interesul cuiva. Ecouri ale înţelegerii frumuseţii ca proporţie şi armonie regăsim peste timp, la teoreticieni şi artişti, de la Vitruvius până la Leonardo da Vinci sau Albrecht Dürer. Impactul aces- tei teorii poate fi comparat doar cu cel al celebrei mistici a frumuseţii a lui Platon. În mod tradiţional, istoriile esteticii încep cu un capitol substanţial dedicat lui Platon. Citindu-l pe Platon este imposibil să nu remarcăm obsesiva sa preocupare pen- tru frumuseţe. Filosoful îi dedică un întreg dialog, Hip - pias Major , meditaţii asupra frumosului găsim în Re- publica, Philebus şi Thimaeus , iar ascensiunea filosofică din Banchetul şi Phaedrus culminează cu viziunea fru- mosului. A-l aborda însă pe Platon pentru a descoperi ce anume gândea el despre artă, pe de o parte, şi des- pre frumuseţe, pe de altă parte, înseamnă a-l aborda din perspectiva a două concepte pe care în general nu le gândea împreună. Din contră, gândirea lui Platon asupra frumuseţii trebuie înţeleasă în relaţie cu ceea ce el avea de spus despre bine. „Nu trebuie să uităm acest lucru”, ne atrage atenţia Christopher Janaway, „altfel riscăm să-l supra-estetizăm pe Platon. Inadvertenţa nu trebuie să ne determine să înţelegem aspiraţia lui Platon ca una pur estetică; cea mai înaltă valoare este localizată pentru el în ceva mai cuprinzător, pe care-l putem numi ‘binele însuşi’” [14] . Eşecul istoriilor esteticii de a-l înţelege pe Platon se datorează faptului că ele pornesc înmod inevitabil de la o perspectivă estetică, aşa cum este ea asumată în moder- nitate, perspectivă care îi era complet străină filosofului grec. Estetica modernă este preocupată de frumuseţe în relaţie cu arta, în vreme ce Platon nu gândea frumuseţea ca aparţinând cu precădere domeniului artei şi poeziei. Acest lucru este punctat în mod clar şi de P. O. Kristeller: „Dacă noi putem vorbi despre estetică în cazul lui Platon, Plotin sau Augustin, acest lucru se datorează definiţei pe care o dăm acestui termen, dar trebui să înţelegem că atenţia acordată artelor este complet absentă la Platon, iar la Plotin şi Augustin este secundară” [15] . Platon este autorul unei mistici a frumuseţii fundamen- tate metafizic. Mistica frumuseţii, exprimată în cele mai simple cuvinte, este credinţa că frumosul este bun şi că urâtul este rău, şi invers, că binele moral este fizic frumos iar răul este urât. Prin urmare fizicul şi metafizicul, corpul şi sufletul, aparenţa şi realitatea, interiorul şi exteriorul, sunt una. Unul îl oglindeşte pe celălalt. Acest lucru este clar exprimat în Banchetul, unde Platon oferă un funda- ment filosofic nu doar lui Plotin, Augustin şi Aquinas, ci şi gânditorilor moderni. În acest dialog, mai mulţi intelec- tuali atenieni se întâlnesc la un banchet pentru a com- pune discursuri despre iubire. Prin discursul lui Socrate, Platon îşi prezintă propria teorie a frumuseţii ca obiect al iubirii şi descrie idealul tot mai abstract al iubirii care culminează în cele din urmă în frumuseţea absolută care transcende sexul, senzualitatea şi frumuseţea „doar” fizică. Aici, Diotima îi spune lui Socrate că există o scară a perfecţiunii care se înalţă de la iubirea individuală, fizică până la „scara cerească” a frumuseţii absolute: „Pornind beauty are order, proportion, and definiteness; and these the mathematical sciences exhibit to the highest degree.” [13] Augustine also held that beauty is based on numbers, and Thomas Aquinas maintained proportion and harmony among the three conditions of beauty. For all of them, beauty appeared as absolute: order and proportion do not depend on anyone’s interest. Echoes of this conception can be found across time, among theorists and artists from Vitruvius to Leonardo da Vinci and Albrecht Dürer. The impact of this theory can be compared only to Plato’s celebrated mysticism of beauty. Traditionally, the histories of aesthetics begin with a large chapter dedicated to Plato. Reading Plato, it is impossible not to notice his obsessive concern with beauty. He devotes an entire dialogue to it ( Hippias Major ), and reflections on the beautiful can be found in the Republic, Philebus , and Timaeus ; the philosophical ascent in the Symposium and Phaedrus culminates in a vision of the beautiful. But approaching Plato in order to discover what he thought about art, on the one hand, and beauty, on the other, means approaching him from the perspective of two concepts he generally did not think together. Quite the opposite: Plato’s thoughts on beauty must be understood in relation to what he says about goodness. „We must not forget this,” Christopher Janaway observes, „otherwise we risk over-aestheticizing Plato. The inattentive reader might take Plato’s aspiration to be purely aesthetic; the highest value is located for him in something broader, which we may call ‘the Good itself.’” [14] The failure of histories of aesthetics to understand Plato stems from the fact that they inevitably start from a modern aesthetic perspective—one completely foreign to the Greek philosopher. Modern aesthetics is concerned with beauty in relation to art, whereas Plato did not conceive beauty as belonging primarily to the domain of art and poetry. This point is made clearly by P. O. Kristeller: „If we may speak of aesthetics in the case of Plato, Plotinus, or Augustine, this is due to the definition we give to this term; but we must understand that attention to the arts is entirely absent in Plato, and secondary in Plotinus and Augustine.” [15] Plato is the author of a metaphysically grounded mysticism of beauty. The mysticism of beauty, simply expressed, is the belief that the beautiful is good and the ugly is bad, and conversely, that moral goodness is physically beautiful and evil is ugly. Thus, physical and metaphysical, body and soul, appearance and reality, outer and inner, are one. One mirrors the other. This is clearly expressed in the Symposium, where Plato provides a philosophical foundation not only for Plotinus, Augustine, and Aquinas, but also for modern thinkers. In this dialogue, several Athenian intellectuals gather at a banquet to create speeches about love. Through Socrates’ speech, Plato presents his own theory of beauty as the object of love and describes an increasingly abstract ideal of love culminating in absolute beauty— de la frumuseţile din lumea noastră pieritoare şi vrând să ajungem la Frumuseţe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă, de la un trup frumos la două, de la două la toate; şi de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea, la învăţăturile frumoase, până când, de la acestea din urmă, ajungem în sfârşit la acea învăţătură care este nimic altceva decât tocmai învăţătura despre Frumuseţe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumuseţea cu adevărat [16] . Conform acestei viziuni, Frumuseţea „este veşnică, nu e supusă naşterii şi pieirii, nu sporeşte şi nu se împuţinează. În al doilea rând, ea nu este pe alocuri mai frumoasă şi pe alocuri mai puţin, nici când frumoasă şi când nu ... Ea trebuie închipuită ca existând în sine, deopotrivă cu sine şi împreună numai cu sine, şi ca având, în veşnicia ei, mereu aceeaşi formă. Iar toate celelalte frumuseţi sunt părtaşe la ea ...” [17] . Această frumuseţe absolută, conclude Socrate, este Iubirea pe care, adaugă el „nu cruţ nici o strădanie când e vorba de ea şi îi îndemn şi pe alţii să facă la fel” [18] . În acest context Platon aduce elogiul suprem frumuseţii, primul elogiu de acest gen din literatura europeană: „Dacă este vreun ţinut al vieţii în care merită să trăieşti, acesta este: ţinutul în care ne aflăm în faţa Frumuseţii înseşi” [19] . Ceea ce este important să înţelegem este faptul că, în filosofia lui Platon, frumuseţea nu este o calitate izolată – ea este identică cu binele şi este obiectul iubirii; este de aseme- nea identică cu fericirea, deoarece fericirea înseamnă posedarea binelui şi nu contemplarea frumuseţii. Această metafizică a frumuseţii are însă şi un corolar. Plasarea frumuseţii spirituale şi morale deasupra celei fizice, implică, după cum ne avertizează Diotima, faptul că „Dacă va fi să o vezi vreodată, altceva vei simţi decât în faţa bogăţiei, a podoabelor, a băieţilor şi a tinerilor frumoşi, toate lucruri care te fac, pe tine cel de acum, să te cutremuri, uluit” [20] . Acest lucru constituie o evidentă provocare la adresa iubirii grecilor pentru frumuseţe, în mod particular a frumuseţii fizice. Faptul că această pro- vocare nu a reprezentat o coincidenţă, reiese chiar din confesiunea lui Alcibiade, singurul dintre cei prezenţi la banchet care, contrar obiceiului, vorbeşte după Socrate. Acesta, beat, încearcă să-l seducă pe Socrate, dar nu reuşeşte deoarece acestuia „puţin îi pasă când vede un tânăr frumos, ba chiar îi priveşte frumuseţea cu o răceală de neînchipuit, aşa cum priveşte averea sau oricare din- tre bunurile pentru care eşti preafericit de mulţime” [21] . Frumuseţea fizică şi frumuseţea morală, sexul şi binele, sunt deci în mod clar polarizate. Atitudinea ascetică a lui Platon faţă de frumuseţe şi de trup a fost puternic influenţată de doctrina orfică a polarităţii soma – sema ( trup – mormânt). În Fedru, Socrate ne spune că trupul este un „impediment”, o „imperfecţiune”, „ne tulbură atât de adânc, ne zdruncină şi ne loveşte atât de tare, că nu mai suntem în stare din această pricină să deosebim unde este adevărul”; el este impur şi infect, ne întinează şi ne face prinzonierii lui [22] . Trupul este deci sursa răului. El este o „închisoare” ( Phaidon, Fedru ) şi un „inamic” ( Timaios ). Numărul de metafore este impresionant iar dualismul este clar: tru- pul şi sufletul nu sunt doar separate şi inegale, ci şi opuse ca inferior faţă de superior. Acest lucru este clar atunci când Socrate ne sfătuieşte „să luăm în consideraţie acest lucru: nu dacă un chip este frumos, sau ceva de felul beyond sex, sensuality, and merely physical beauty. Here, Diotima tells Socrates that there is a ladder of perfection rising from individual, physical love to the „heavenly ladder” of absolute beauty: „Starting from the beauties of this world of ours and aiming to reach Beauty itself, one ascends continually, step by step—from one beautiful body to two, from two to all; and from beautiful bodies to beautiful actions, then from these to beautiful teachings, until finally from these one arrives at that teaching which is nothing other than the teaching about Beauty itself, at whose end one discovers what Beauty truly is.” [16] According to this vision, Beauty „is eternal, not subject to birth or decay, does not increase or diminish. It is not beautiful in one part and less beautiful in another, nor beautiful at one time and not at another... It must be conceived as existing in itself, always existing in the same way, and all other beautiful things participate in it.” [17] This absolute beauty, Socrates concludes, is Love—about whom he adds: „I spare no effort in pursuing it, and I urge others to do the same.” [18] In this context, Plato gives the supreme praise of beauty—the first such praise in European literature: “If there is any region of life worth living in, it is this: the region where we behold Beauty itself.” [19] What we must understand is that for Plato beauty is not an isolated quality—it is identical with goodness and it is the object of love; it is also identical with happiness, for happiness is the possession of the good, not the contemplation of beauty. At the same time, Plato’s metaphysics of beauty implies a radical hierarchy. Placing spiritual and moral beauty above physical beauty implies, as Diotima warns, that „If you ever see it, you will feel something different than you now feel before wealth, ornaments, beautiful boys or young men—things that now make you tremble in amazement.” [20] This is an obvious challenge to the Greeks’ love of beauty, particularly physical beauty. That this challenge was no accident is shown in the confession of Alcibiades— the only speaker who, contrary to custom, speaks after Socrates. Drunk, he tries to seduce Socrates but fails because Socrates „cares little when he sees a beautiful youth, and looks upon beauty with an unimaginable coldness, just as he looks upon wealth or any other goods that bring crowds to ecstasy.” [21] Physical beauty and moral beauty, sex and goodness, are clearly polarized. Plato’s ascetic attitude toward beauty and the body was strongly influenced by the Orphic doctrine of the soma–sema polarity (body–tomb). In Phaedo, Socrates tells us that the body is an „impediment,” an „imperfection,” „disturbing us so deeply, shaking and wounding us so severely, that we are no longer able to discern where truth is.” It is impure and defiling, it soils us and imprisons us [22] . The body is thus the source of evil. It is a “prison” ( Phaedo , Phaedrus ) and an „enemy” ( Timaeus ). The number of metaphors is impressive and the dualism is clear: body and soul are not only separate and unequal but opposed as inferior to superior. This becomes clear 107 106 / / / / Caiete de Arte și Design / nr. 13 / 2025 / / / / Publicație a Centrului de Cercetare și Creație în Artele Decorative și Design / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /