Design Art Papers 2025 | No. 13

acesta, aşa cum par toate a fi supuse curgerii, ci frumos- ul în sine” [23] . Deci chiar dacă frumuseţea fizică poate să ne conducă înspre absolut, trupul nu este doar inferior sufletului, ci chiar un inamic, un mormânt, o închisoare pentru suflet. Însă grecii iubeau frumuseţea, o demonstrează fără putinţă de tăgadă sculptura, arhitectura, vasele sau mo- zaicurile lor; în egală măsură, este evident că ei iubeau frumuseţea şi forţa corpului masculin, a atletului care concura în jocurile olimpice pe care le-au organizat şi care deţineau un rol atât de important în viaţa cetăţii. Aristotel ar fi spus chiar că frumuseţea este un „dar al zeilor” [24] , ceea ce implică faptul că urâţenia este, sau ar trebui să fie, o pedeapsă divină. Dacă una este pozitivă, cealaltă este negativă. Ascetismul lui Socrate nu putea fi deci decât profund nepopular în climatul hedonist al Atenei, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care influenţa filosofiei lui Platon s-a exercitat mult după moartea sa, având un rol esenţial în conturarea gândirii creştine, e adevărat că mediată de lecturile pe care i le- au făcut Plotin şi Augustin. Afrodita, zeița greacă a frumuseții, ne spune Friedrich Schiller [25] , s-a înălţat, conform legendei, din aphrós , „spuma mării”. Ea a apărut perfectă, creată din necesi- tate și prin urmare, nemuritoare. Iată o caracterizare care exprimă in nuce concepția asupra frumuseții care definește gândirea platoniciană şi o bună parte a gândi- rii Antichităţii, exercitând o influență covârșitoare asu- pra timpurilor moderne. Frumusețea este frumusețea nobilă care-și are sălașul în lumea formelor perfecte și pure, deasupra și dincolo de vicisitudinile vieții din lumea aceasta. Conform lui Platon, originea frumuseții e de căutat doar într-o realitate metafizică, o realitate care nu este a acestei lumi. Frumuseţea ajunge pentru prima dată să fie în mod serios luată în calcul ca o trăsătură a artei abia la Plo- tin, ultimul dintre marii filosofi ai Antichităţii. Plotin a fost o excepţie. În Enneade (I, 6) el respinge ideea că frumuseţea constă în ordine şi proporţie. Cele mai im- portante argumente sunt: (1) Proporţiile, ordinea, sime- tria şi armonia se aplică obiectelor compuse, în vreme ce frumuseţea se regăseşte şi în elemente simple cum ar fi lumina soarelui sau aurul. (2) Părţile unui obiect fru- mos trebuie să fie şi ele frumoase, deoarece frumuseţea nu poate fi alcătuită din elemente urâte. Oricum, părţile sunt ele însele simple şi prin urmare nu pot exprima or- dinea. (3) O faţă frumoasă poate să pară urâtă atunci când exprimă mânia sau răutatea, deşi proporţiile sale rămân aceleaşi. (4) Frumuseţea fizică este o reflectare a frumuseţii divine, care unifică multiplicitatea fără formă a materiei. Prin urmare nu complexitatea, ci unitatea este esenţială pentru frumuseţe. Din metafizica lui Platon, Plotin reţine ideea de „scară a frumuseţii”. Frumosul, împreună cu Unul şi cu Binele sunt nume ale Absolutului: Unul este „frumuseţe dea- supra frumuseţii”. El menţine şi dualismul platonician, polarizând materia şi sufletul, răul şi binele, urâtul şi fru- mosul. Un suflet devine urât prin „înclinarea sa înspre trup şi Materie ... este ca şi cum cineva, după ce s-a trân- tit în mocirlă sau într-un smârc de mlaştină, n-ar mai face vădit chipul frumos pe care îl avea înainte ...; pe bună seamă, urâtul a survenit în el prin adaosul a ceva străin when Socrates advises us „to take into account this: not whether a face is beautiful or something like that, as all things subject to flux seem to be, but the beautiful itself.” [23] So even though physical beauty can lead us toward the absolute, the body is not only inferior to the soul—it is an enemy, a tomb, a prison for the soul. Yet the Greeks loved beauty—this is indisputable in their sculpture, architecture, vases, and mosaics. Equally evident is their love for the beauty and strength of the male body, the athlete competing in Olympic games—events central to civic life. Aristotle even said that beauty is a „gift of the gods” [24] , implying that ugliness is—or should be—a divine punishment. If one is positive, the other is negative. Socrates’ asceticism could therefore only be profoundly unpopular in the hedonistic climate of Athens, which is probably one reason why Plato’s philosophy exerted its influence largely after his death, playing an essential role in shaping Christian thought—mediated, to be sure, through Plotinus and Augustine. Aphrodite, the Greek goddess of beauty, Friedrich Schiller tells us [25] , rose, according to legend, from aphrós, „the foam of the sea.” She appeared perfect, born of necessity and therefore immortal. This is a characterization that expresses in nuce the conception of beauty defining Platonic thought and much of Antiquity, exerting overwhelming influence on modern times. Beauty is noble beauty, dwelling in the world of perfect and pure forms, above and beyond the vicissitudes of earthly life. According to Plato, the origin of beauty must be sought only in a metaphysical reality, a reality not of this world. Beauty is treated explicitly as a feature of art for the first time only in Plotinus, the last great philosopher of Antiquity. Plotinus was an exception. In the Enneads (I, 6) he rejects the idea that beauty consists in order and proportion. His main arguments are: (1) Proportions, order, symmetry, and harmony apply to composite objects, whereas beauty belongs to simple elements like sunlight or gold. (2) The parts of a beautiful object must themselves be beautiful, because beauty cannot be composed of ugly elements; but the parts are themselves simple and cannot express order. (3) A beautiful face may appear ugly when expressing anger or wickedness, though its proportions remain unchanged. (4) Physical beauty is a reflection of divine beauty, which unifies the formless multiplicity of matter. Therefore, it is not complexity but unity that is essential for beauty. From Platonic metaphysics, Plotinus retains the idea of a „ladder of beauty.” The Beautiful, together with the One and the Good, are names of the Absolute: the One is „Beauty beyond beauty.” He also maintains Plato’s dualism, polarizing matter and soul, evil and good, ugly and beautiful. A soul becomes ugly by „inclining toward the body and Matter... it is as if someone, after falling into mud or a swamp, no longer showed clearly the beautiful form he previously had; ugliness has entered him through the addition of something foreign, and his şi treaba lui este, în măsura în care doreşte să fie din nou frumos, să se spele de noroi şi să se cureţe, ca să fie ceea ce era ‘înainte’” [26] . Plotin pare să fi experimentat personal acest dualism, deoarece Porfir, prietenul şi biograful său, scria că el „părea că se ruşinează fiindcă [trebuia să vieţuiască] în trup” [27] şi refuza să i se facă portretul. Într-adevăr, el res- pingea frumuseţea trupului deoarece aceasta este doar o copie şi o umbră a Frumuseţii. Ceea ce merită căutat este doar frumuseţea sufletului. Plotin compară două blocuri de piatră [28] care stau unul lângă celălalt. Unul e sculptat în forma unui zeu sau a unei figuri umane frumoase. Sculptura, argumentează Plotin, nu este frumoasă ca piatră , deoarece dacă ar fi aşa nu ar fi superioară faţă de blocul de piatră nesculp- tat. Frumuseţea rezidă deci în ideea sau forma introdusă de sculptor în materie şi nu în materia însăşi. Dar acea frumuseţe vine de la sculptor şi este transferată în piatră doar într-un mod imperfect, în funcţie de abilitatea sculptorului de a învinge rezistenţa materiei. Spre de- osebire de Platon, Plotin respinge ideea că artele trebuie să fie discreditate datorită faptului că imită, şi subliniază faptul că menirea lor creativă depăşeşte simpla copiere a ceea ce vede artistul. Astfel, Zeus al lui Fidias (probabil cea mai faimoasă statuie a Antichităţii) nu a fost creat în urma simplei observaţii, ci pe baza ideii sculptorului despre modul în care ar fi arătat Zeus dacă ar fi ales să se facă vizibil. Pentru Plotin, frumuseţea naturii este de ase- menea o reflectare a unei surse creative. Această sursă este divină, iar divinul însuşi transcende frumuseţea, este „o frumuseţe dincolo de toate gândurile”. Echivalarea Binelui cu Frumosul este reiterată de Augus- tin în faimoasele sale Confesiuni . Pentru Augustin însă, materia nu este rea şi urâtă, iar frumuseţea fizică nu este o umbră; dimpotrivă, materia este bună, iar frumuseţea îl reflectă pe Dumnezeu. Dumnezeu este Frumuseţe şi Frumuseţea este Dumnezeu: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă ... Şi iată Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu cel urât, în acele lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut” [29] . Augustin era fascinat de frumuseţe şi, urmându-l pe Platon, se foloseşte de această iubire de frumuseţe pentru a se apropia de Dumnezeu. La fel ca la Platon, frumuseţea este binele: „Iată, se văd cerul şi pământul, şi strigă că au fost create ... Mai strigă că nu ele însele s-au făcut ... Aşadar Tu, Doamne, le-ai creat, Tu care eşti frumos, căci ele sunt frumoase, Care eşti bun, căci ele sunt bune ... Dar nu sunt atât de frumoase, nici atât de bune, nici nu sunt aşa cum eşti Tu, Făcătorul lor, cu Care comparate nu sunt nici frumoase, nici bune ... [30] . Filosofii neoplatonicieni au transformat ideea de frumuseţe, anticipând şi influenţând „creştinarea” acesteia. Centrul de greutate se va deplasa înspre „frumuseţea interioară”, adică înspre frumuseţea sufle- tului şi virtuţile acestuia. Frumuseţea fizică este descrisă în multe texte medievale printr-o serie de conotaţii negative: vanitate, dorinţă carnală, corupţie a cărnii, de unde atât de multele pagini dedicate criticii podoabelor, decoraţiunilor, parfumurilor, etc. Concluzia era clară: cu cât mai multă atenţie acordă o persoană acestor as- pecte, cu cât era deci mai frumoasă, cu atât mai mare era pericolul de a-şi pierde sufletul. Nu puţine sunt tex- task—if he wants to become beautiful again—is to wash himself of mud and purify himself so that he may be what he was ‘before.’” [26] Plotinus seems to have experienced this dualism personally, as Porphyry, his friend and biographer, wrote that he „seemed ashamed to be in a body” [27] and refused to have his portrait made. Indeed, he rejected bodily beauty because it is only a copy and shadow of Beauty; only the beauty of the soul is worth seeking. Plotinus compares two blocks of stone [28] standing next to each other. One is sculpted in the form of a god or beautiful human figure. The sculpture, he argues, is not beautiful as stone , because if it were, it would not be superior to the uncarved block. Beauty therefore resides in the idea or form introduced into matter by the sculptor and not in the matter itself. But this beauty comes from the sculptor and is transferred into the stone only imperfectly, depending on the artist’s ability to overcome the resistance of matter. Unlike Plato, Plotinus rejects the idea that the arts must be discredited because they imitate, emphasizing instead that their creative role surpasses mere copying of what the artist sees. Thus, the Zeus of Phidias (probably the most famous statue of Antiquity) was not created through simple observation, but based on the sculptor’s idea of how Zeus would appear if he chose to reveal himself. For Plotinus, the beauty of nature is also a reflection of a creative source—this source is divine, and the divine itself transcends beauty, being „a beauty beyond all thought.” The identification of Good with Beautiful is reiterated by Augustine in his famous Confessions . For Augustine, however, matter is not evil and ugly, and physical beauty is not a shadow; on the contrary, matter is good, and beauty reflects God. God is Beauty and Beauty is God: „Late have I loved you, Beauty so old and so new... And behold, you were within me and I was outside, and there I sought you; and in my ugliness I rushed among those beautiful things you made.” [29] Augustine was fascinated by beauty and, following Plato, used this love of beauty to draw closer to God. As in Plato, beauty is good: „Behold, heaven and earth appear, and they cry that they were created... They cry also that they did not make themselves... Therefore you, Lord, created them—you who are beautiful, for they are beautiful; who are good, for they are good... But they are not as beautiful nor as good as you, their Maker, with whom, compared, they are neither beautiful nor good...” [30] The Neoplatonists transformed the idea of beauty, anticipating and influencing its „Christianization.” The center of gravity shifted toward inner beauty, that is, the beauty of the soul and its virtues. Physical beauty is described in many medieval texts through a series of negative connotations: vanity, carnal desire, corruption of the flesh; hence the many pages criticizing ornaments, decorations, perfumes, etc. The conclusion was clear: the more attention a person gave to these things—thus the more beautiful 109 108 / / / / Caiete de Arte și Design / nr. 13 / 2025 / / / / Publicație a Centrului de Cercetare și Creație în Artele Decorative și Design / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /